Contestarea măsurilor asiguratorii instituite de organele fiscale

Care sunt principalele motive pentru care măsurile asiguratorii instituite de organele fiscale pot fi anulate de către instanțele judecătorești?

În cele ce urmează vom încerca sa prezentăm un răspuns, succint, la întrebarea anterior menționată.

Considerații preliminare

Potrivit art. 213 alin. 2 teza I C.proc.fisc măsurile asiguratorii ce pot fi luate de organul fiscal constau în:

• poprire asiguratorie,

• sechestru asigurator asupra bunurilor mobile sau imobile.

Potrivit art. 213 alin. 2 teza a II-a C.proc.fisc măsurile asiguratorii pot fi luate de organul fiscal în următoarele cazuri:

• când există pericolul ca debitorul să se sustragă,

sau

• când există pericolul ca debitorul să își ascundă bunurile,

sau

• când există pericolul ca debitorul să își risipească bunurile,

si

• prin oricare din acțiunile/inacțiunile expuse la punctele precedente să se pericliteze sau să se îngreuneze colectarea.

Potrivit art. 213 alin. 4 si 5 C.proc.fisc. măsurile asiguratorii se dispun prin decizia motivată a organului fiscal competent.

În practică, în anumite situații, deciziile de instituire a măsurilor asiguratorii instituite de organele fiscale sunt anulate de instanțele judecătorești, printre altele, pentru următoarele motive:

• nerespectarea dreptului persoanei vizate de luarea măsurilor asiguratorii de a fi ascultată înainte de luarea acestora,

• nemotivarea, în condițiile legii, a dispoziției prin care se instituie măsurile asiguratorii de către organul fiscal.

În continuare vom trata, succint, fiecare motiv în parte.

Nerespectarea dreptului persoanei vizate de luarea măsurilor asigurtorii de a fi ascultată înainte de luarea acestora

Înainte de emiterea dispoziției de instituire a măsurilor asiguratorii, organul fiscal are obligația de a asigura persoanei ce urmează a fi supusă acestor măsuri dreptul de a fi ascultată, astfel cum rezulta din interpretarea art. 9 alin. 1 C.proc.fisc..

În anumite situații, organul fiscal încalcă aceasta normă juridică întrucât nu asigura, în niciun fel, dreptul de a fi ascultat al persoanei vizate.

Respectarea obligației organului fiscal de a asigura dreptul persoanei vizate de a fi ascultată reprezintă o condiție de validitate a actului administrativ fiscal, în caz contrar intervenind sancțiunea nulității actului administrativ fiscal.

În acelasi sens este și opinia doctrinei:

„De asemenea, este important de precizat că instituirea măsurilor asiguratorii trebuie să fie precedată de ascultarea contribuabilului în conformitate cu prevederile art. 9 C. pr. fisc. pentru a-i da acestuia posibilitatea de a-şi exprima opinia referitor la elementele relevante în luarea deciziei. Nerespectarea acestei obligaţii, precum şi a obligaţiei de motivare a deciziei de instituire a măsurii asiguratorii vor atrage anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, astfel cum în mod corect au decis instanţele.”.[1]

Tot în același sens este și opinia instanțelor judecătorești:

„Dar și decizia de instituire a măsurilor asiguratorii trebuie să respecte prevederile general aplicabile ale Codului de procedura fiscala, privind dreptul contribuabilului de a fi ascultat anterior emiterii actului contestat. ”,[2]

„Văzând starea de fapt mai sus expusă precum şi dispoziţiile legale enunţate, instanţa reţine că luarea măsurilor asiguratorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, din două motive. În primul rând, măsurile au fost luate fără ascultarea contribuabilului, respectiv a contestatoarei, în condiţiile în care, în cauză, nu este incidentă niciuna dintre situaţiile de excepţie enumerate de alin.2 al art. 9 din Codul de procedură fiscală.”,[3]

„Cu toate acestea, în acord cu cele susţinute de contestator, instanţa constată că luarea unor asemenea măsuri printr-o decizie emisă de organul fiscal putea fi însă dispusă numai după ascultarea contribuabilului.”.[4]

[1] Anca Sima, Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Consideraţii privind colectarea creanţelor fiscale, articol Publicat în „Revista Româna De Drept Al Afacerilor” cu numărul 5 din data de 30 iunie 2011

[2] Decizie civila nr. __/R/2012 Tribunalul Cluj Sectia Mixta Contencios Administrativ si Fiscal dosar nr. 9494/211/2012

[3] Sentinta civila nr. 726/2012 Judecatoria Caransebes dosar nr. 522/208/2012

[4] Judecătoria Cluj-Napoca, secţia civilă, sentinţa nr. 6910 din 21 mai 2010, cu notă de Cosmin Flavius Costaş, Publicat în „Revista Româna De Drept Al Afacerilor” cu numarul 1 din data de 31 ianuarie 2011

Nemotivarea, în condițiile legii, a dispoziției prin care se instituie măsurile asiguratorii de către organul fiscal

Potrivit art. 213 alin. 2 C.proc.fisc. instituirea măsurilor asiguratorii se poate realiza numai în cazuri de excepție, respectiv când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Potrivit art. 213 alin. 5 C.proc.fisc. decizia prin care se instituie măsuri asiguratorii trebuie sa fie motivată.

Din interpretarea coroborată a normelor juridice anterior menționate, rezultă că decizia prin care se instituie măsurile asiguratorii trebuie să fie motivată de organul fiscal, în sensul că acesta trebuie să descrie, în mod concludent și pertinent, de ce există un caz de excepție care să justifice și să fundamenteze luarea măsurilor asiguratorii.

Motivarea trebuie să se refere la motivele obiective care furnizează indicii clare că există pericolul ca debitorul să pericliteze sau să îngreuneze colectarea, prin sustragere sau prin ascunderea, respectiv risipirea propriilor bunuri.

Motivele obiective trebuie să se refere în concret la atitudinea debitorului vizat, in funcție de toate împrejurările relevante.

În același sens este și opinia doctrinei:

„Motivarea se referă la motivele obiective care pot justifica luarea măsurilor în discuţie şi care prezintă un indiciu temeinic referitor la pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea.”.[1]

Tot în același sens este și opinia instanțelor judecătorești:

„Mai mult, o decizie ca cea contestată, emisă în conformitate cu art. 129 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 trebuia să fie motivată, dispoziţiile art. 129 alin. (3) fiind imperative în acest sens. Având în vedere natura măsurilor dispuse prin această decizie, motivarea ar fi trebuit să conţină motivele obiective care au condus la luarea măsurilor în discuţie, de natura celor prevăzute de art. 129 alin. (2): 2) când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.”,[2]

„În al doilea rând, organul fiscal nu a motivat în niciun mod luarea măsurilor, neinvocând şi nedovedind nicio situaţie concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiţia prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenţei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului contestatoarei, cu consecinţa periclitării sau îngreunării colectării.”,[3]

„Astfel, motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligaţia de a indica în mod neechivoc elementele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate, atât pentru a putea fi cunoscute de destinatar și în funcție de care să își poată formula eventualele apărări, dar și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv al legalității actului. Doar obligaţia motivării tuturor actelor administrative poate funcționa ca o garanție a respectării legii și a ocrotirii drepturilor cetățenești.”,[4]

„Din conținutul acestei dispoziții legale, reiese că motivarea deciziei trebuie să privească pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Prin urmare în motivare trebuie indicate (cu caracter de plauzibilitate) elementele care conturează intenția debitorului de sustragere, ascundere etc. Or în speța din verificarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se constată că aceasta nu cuprinde nici un motiv din care să rezulte intenția (în viitor) a debitorului de a îngreuna colectarea.”.[5]

În anumite situații, organul fiscal nu își motivează decizia, întrucât nu prezintă motivele obiective pentru care consideră că există un caz de excepție care sa permită luarea măsurilor asiguratorii.

În anumite situații, organul fiscal își motivează decizia prin raportare la faptul că, față de persoana vizată de luarea acestor măsuri, urmează sa fie angajată, în viitor, răspunderea solidară pentru obligațiile restante ale debitorului insolvabil.

Toate aceste argumente pot reprezenta, eventual, în situația în care sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, argumente în sprijinul angajării răspunderii solidare a persoanei vizate, în raport de debitorul contribuabil, iar nu argumente în sprijinul instituirii măsurilor asiguratorii.

Argumentele care stau la baza angajării răspunderii solidare a unei persoane în raport de un anumit contribuabil nu pot reprezenta și argumente care să justifice luarea unor măsuri asiguratorii, întrucât simpla existență a unor obligații fiscale nu determină luarea necondiționată a măsurilor asiguratorii, acestea putând fi dispuse numai în cazuri de excepție.

Simpla susținere subiectivă a organului fiscal în sensul că sunt întrunite condițiile excepționale pentru luarea măsurilor asiguratorii nu respectă cerințele imperative ale legii privind motivarea unui astfel de act administrativ fiscal.

În acelasi sens este și opinia doctrinei:

„În primul rând, sintagma „în cazuri excepţionale” confirmă corectitudinea primei abordări a instanţelor de judecată, care au considerat, şi sub imperiul vechiului cod, că măsura asigurătorie este o măsură de excepţie, iar nu una de drept comun. Astfel încât, dacă organele fiscale constată îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale, nu există un temei suficient pentru luarea măsurilor asiguratorii.”,[6]

„De aceea, simpla convingere subiectivă a organului fiscal că debitorul se va sustrage de la plată sau cuantumul ridicat al creanţei fiscale nu pot justifica instituirea unor măsuri asiguratorii.”.[7]

Tot în același sens este și opinia instanțelor judecătorești:

„Prin prisma acestor considerente, se constată că decizia nr. 877 din 11 ianuarie 2010 nu a fost motivată corespunzător, iar motivarea deciziei („Considerăm că există riscul de a nu achita impozitele şi taxele stabilite”) nu răspunde exigenţelor prevăzute de art. 129 alin. (3). Simpla convingere de ordin subiectiv al organului de inspecţie fiscală că debitorul se va sustrage de la urmărire sau cuantumul mare al creanţei fiscale (menţionat ca motiv de către intimat prin întâmpinare) nu sunt suficiente prin ele însele să conducă la luarea unor măsuri de organul fiscal, care implică restrângeri în ce priveşte patrimoniul debitorului.”,[8]

„Simpla completare a unui formular tipizat de către intimată, fără ca decizia să cuprindă elemente justificative concrete, aplicabile situaţiei contribuabilului faţă de care se ia măsura, nu este de natură a suplini motivarea luării unor măsuri restrictive asupra patrimoniului contribuabilului, şi pune instanţa în imposibilitatea de a exercita controlul de temeinicie a măsurii luate.”,[9]

„În ceea ce privește motivarea deciziei, instanța reține că prin aceasta, apelanta a motivat în realitate temeinicia debitului stabilit în sarcina contestatoarei, iar nu decizia de instituire a măsurilor asiguratorii”.[10]

Respectarea obligației organului fiscal de a-și motiva decizia de instituire a măsurilor asiguratorii reprezintă o condiție de validitate a acestui act, în caz contrar intervenind sancțiunea nulității deciziei.

[1] Anca Sima, Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Consideraţii privind colectarea creanţelor fiscale, articol Publicat în „Revista Româna De Drept Al Afacerilor” cu numărul 5 din data de 30 iunie 2011

[2] Judecătoria Cluj-Napoca, secţia civilă, sentinţa nr. 6910 din 21 mai 2010, cu notă de Cosmin Flavius Costaş, publicata în „Revista Româna De Drept Al Afacerilor” cu numarul 1 din data de 31 ianuarie 2011

[3] Sentinta civila nr. 726/2012 Judecatoria Caransebes dosar nr. 522/208/2012

[4] Decizie civila nr. __/R/2012 Tribunalul Cluj Sectia Mixta Contencios Administrativ si Fiscal dosar nr. 9494/211/2012

[5] Decizie civila nr. 59/19.01.2016 Tribunalul Bacau Sectia a II-a Civila si de Contencios Administrativ si Fiscal

[6] Av. Bogdan Mărculeţ, Măsurile asiguratorii în noul Cod de procedură fiscală: Ce schimbări sunt faţă de vechea reglementare, articol publicat pe http://www.avocatnet.ro

[7] Anca Sima, Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Consideraţii privind colectarea creanţelor fiscale, articol Publicat în „Revista Româna De Drept Al Afacerilor” cu numărul 5 din data de 30 iunie 2011

[8] Judecătoria Cluj-Napoca, secţia civilă, sentinţa nr. 6910 din 21 mai 2010, cu notă de Cosmin Flavius Costaş, Publicat în „Revista Româna De Drept Al Afacerilor” cu numarul 1 din data de 31 ianuarie 2011

[9] Sentinta civila nr. 726/2012 Judecatoria Caransebes dosar nr. 522/208/2012

[10] Decizie civila nr. 59/19.01.2016 Tribunalul Bacau Sectia a II-a Civila si de Contencios Administrativ si Fiscal

Echipa DPA Legal

Accesați serviciile juridice oferite de avocații DPA:

 

Alte informații privind Achizițiile publice

Alte informații privind Executarea silită

Alte informații privind Recuperarea creanțelor

Alte informații privind Relațiile creditor vs debitor